Rezumat

Cele cinci simfonii ale compozitorului Eduard Terényi sunt emblematice din punct de vedere al evoluției întregii sale creații muzicale, în același timp reflectând căutările de limbaj și expresie ale unei generații ce și-a croit un drum propriu, semnificativ în muzica românească și universală în cea de-a doua jumătate a secolului XX. În prima perioadă de creație, dodecafonică serială, este sintetizată în Simfonia Brâncuși, 1965 iar cea de-a doua, păstrează tendințele experimentale (grafism, aleatorism) fiind reprezentată de Simfonia Bakfark 1978. În următoarele perioade de creație, compozitorul explorează zonele neo-medievale/renascentiste/baroce, cu precădere ale muzicii vechi din Transilvania. Simfoniile Spațiu și Lumină, 1983, Hoffgref (1985-2004), Legende din Transilvania (1993) sunt creații de maturitate în care compozitorul realizează multiple sinteze de limbaj și expresie. Descrierea și analizarea dramaturgiei formei și a conținutului acestor simfonii constituie obiectivul acestui studiu, care a beneficiat de câteva dintre tainele gândului artistic și ale procesului creator, pe care compozitorul a avut generozitatea de a ni le împărtăși.

Cuvinte cheie: Ede Terényi, simfonii, Simfonia Brâncuși, Simfonia Bakfark, Simfonia Spațiu și Lumină, Simfonia Hoffgref, Simfonia Legende din Transilvania

Descarcă articol