Rezumat

Delimitată temporal între anul compunerii tripticului Viersurilor de dor (1970) şi data zămislirii unei lucrări ce urmează a fi interpretată în primă audiţie absolută, Ciaccona (2007), perioada investigată este definitorie pentru compozitorul şi muzicologul Vasile Herman. Aspectele asupra cărora ne-am aplecat sunt coordonate de corespondenţa dintre scrierile teoretice ale maestrului şi realitatea estetică a activităţii sale componistice. Anii doctoranturii (1969-1973) s-au materializat într-un volum muzicologic de excepţie, Formă şi stil în noua creaţie muzicală românească, nuanţat apoi prin fundamentale contribuţii teoretice. Preocupările pentru ceea ce autorul numeşte „raportul existent între structură, morfologie şi formă” l-au condus către delimitarea conceptuală dintre „forma-stil, forma-tipar şi forma-mijloc de expresie”. De aici şi intenţiile taxonomice asupra modalităţilor de „valorificare a latenţelor ascunse ale cântării tradiţionale” în creaţia cultă, pe care le defineşte conceptual şi aplică creator, ca manifestă şi justificată accedere către stratul arhetipal al muzicii româneşti. O alternativă a fundamentelor arhaice ale creaţiei populare este apelul la forme şi genuri ale muzicii culte, care probează nu numai „marea unitate antropologică a lui homo archetypus” aşa cum a definit-o Gilbert Durand, ci şi interpretarea muzicii arhetipale ca pleonasm, căci, potrivit observaţiei lui Corneliu Dan Georgescu,„muzica nu poate fi decât arhetipală”.

Descarcă articol