Rezumat

Interesul ridicat și relativ recent asupra fenomenului heterofoniei a generat o varietate de compoziții și teorii noi în rândul compozitorilor și teoreticienilor secolului al XX‑lea. În mod paradoxal primele teoretizări propriu-zise datează de la sfârșitului secolului XIX și începutul secolului XX (C. Stumpf – 1897, G. Adler – 1908 etc.), însă prima descriere a fenomenului datează din Antichitate (Platon, Legile 812D). Ca tehnică componistică, a devenit frecvent utilizată tot în secolul XX, însă la origine este un fenomen străvechi, regăsibil încă din Antichitate. Indubitabil ne aflăm în fața unui fenomen muzical străvechi, preluat din muzica primitivă și din muzica tradițională, frecvent utilizată în rândul compozitorilor secolului trecut. Majoritatea compozitorilor români și-au îndreptat atenția asupra fenomenului; dintre aceștia îi amintim pe George Enescu, Sigismund Toduță, Vasile Herman, Anatol Vieru sau Cornel Țăranu, însă cele mai importante contribuții componistice și muzicologice îi aparțin lui Ștefan Niculescu. Prin acest articol succint și problematizant realizăm o trecere în revistă a teoriei lui Niculescu asupra fenomenului și a teoriilor conexe. Inevitabil vom atinge probleme precum categorii sintactice de bază, sincronie, textură și binomul unu‑multiplu, acesta din urmă fiind ilustrat și printr-o scurtă analiză din creația compozitorului.

Cuvinte cheie: heterofonie, categorii sintactice, sincronie, textură, unu-multiplu, Ștefan Niculescu

DOI: 10.47809/LM.2021.36.02.08

Descarcă articol