Rezumat
Odată cu trecerea în cea de a doua jumătate a secolului XX, „concertul pentru orchestră”, în componente instrumentale variabile (cu sau fără instrument-instrumente obligate), este unul dintre genurile care în muzica românească este foarte bine ilustrat. Reprezentanți de seamă ai componisticii românești dintre care îi amintim pe Doru Popovici, Zeno Vancea, Dan Buciu și alții, își vor îndrepta atenția spre un gen muzical în care orchestra este tratată ca instrument concertant. Acest fapt presupune îmbinarea unor forme şi modalități de scriitură, în care ideile muzicale sunt dezvoltate în forme ample, cu o orchestrație specifică, apropiată particularităților simfonice, dar care are în vedere şi emanciparea în cadrul ansamblului orchestral a unor instrumente, a căror învestire cu rol solistic şi relevarea unor tehnici de virtuozitate contribuie la realizarea spiritului concertant în toate componentele sale: melodic, ritmic, dinamic şi coloristic-timbral.

Cuvinte cheie: muzica românească în secolul XX; concert pentru orchestră; Doru Popovici; Zeno Vancea; Dan Buciu

DOI: 10.47809/LM.2021.36.01.06

Descarcă articol