Rezumat

Caracterizată în producții materiale și artistice, cultura spirituală românească a dat naștere multor capodopere nepieritoare, săvârșite într-o extrem de mare varietate și bogăție stilistică. Înscriindu-se în tendința europeană de valorificare a folclorului național, în România merite incontestabile au avut compozitorii precursori, precum Gavriil Musicescu, George Stephănescu, George Dima, Iacob Mureșianu, Ciprian Porumbescu ș.a., care, la cumpăna veacurilor al XIX-lea și XX, au pregătit apariția marelui compozitor George Enescu. Enescu este compozitorul român care a valorificat și a sintetizat trei mari izvoare: folclorul, creația precursorilor muzicii românești și tradiția universală. El deduce cele mai sensibile elemente inovatoare din natura melosului folcloric, de unde împrumută principiul improvizatoric, modelarea permanentă, variațională a materialului dat. Poziția lui Enescu față de folclor decurge din felul în care l-a utilizat în creație, la început în mod afectiv, instinctual, iar mai apoi într-un mod tot mai complex, rațional, deliberat. În cea de-a doua etapă a creației sale, George Enescu utilizează metoda creării în caracter popular românesc, inițiind o direcție muzicală care depășește ca metodă de creație cadrele muzicii românești.

Cuvinte cheie: Enescu, folclor, modele, lucrări, ritm, procedee, melodie, surse

Descarcă articol