Rezumat

Mozart a fost o personalitate emblematică a clasicismului. În compoziţiile sale se pot însă surprinde nenumărate stileme romantice, iar filonul postbaroc al creaţiei sale nu este mai puţin remarcabil, dar este tratat de muzicologie mai mult în legătură cu un caz sau altul şi mai puţin în lucrări de sinteză. Filonul postbaroc poate să fie detectat în toate cele trei genuri de bază ale epocii sale: în cel ecleziastic, cel dramatic şi cel cameral (acesta din urmă cuprinzând, în accepţiunea epocii, toată muzica sa instrumentală cu excepţia sonatelor bisericeşti, deci şi simfoniile şi concertele), dar nu în aceeaşi măsură şi nu în ipostaze similare. În muzica de cameră, Mozart a practicat de la început un stil contemporan. Dar o capodoperă de o originalitate bulversantă, postbarocă strictu sensu, este finalul Cvartetului în Sol major, KV 387. Ponderea barocului este incomparabil mai mare la Mozart în genul ecleziastic, de altfel nu numai la el, ci în toată muzica religioasă a clasicilor. Cu o oarecare exagerare, se poate afirma că, în domeniul muzicii bisericeşti, Mozart „s-a născut” compozitor baroc, dar tradiţia barocă pare adesea a fi constituit pentru Mozart, compozitorul de muzică bisericească, o povară. Mozart s-a născut compozitor baroc şi în domeniul operei buffa, numită şi dramma giocoso, unde însă a parcurs o traiectorie ascendentă incomparabil mai semnificativă. Singspielul nu are semnificative rădăcini baroce, dar până şi în Flautul fermecat, KV 620, culmea absolută a subgenului, putem să detectăm momente postbaroce. Aceste considerente nu constituie decât o modestă introducere în problematica postbarocului mozartian. Cercetarea sistematică a subiectului, cu pretenţia exhaustivităţii, va fi anevoioasă, din cauza numărului mare de studii de caz, care fac substanţiale referiri la această problematică.

Descarcă articol